Rămas bun, Marin Moraru!









Marin Moraru, indiscutabil, unul dintre cei mai mari zece actori români ai tuturor timpurilor  – alături de Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu, George Constantin, Gheorghe Dinică, Toma Caragiu, Ştefan Iordache, Amza Pellea, Ovidiu Iuliu Moldovan, Gheorghe Cozorici (un top Cinemagia pe care nu-l credem prea departe de adevărul absolut) – s-a stins din viață duminică, la Spitalul Elias, unde era internat din data de 10 august. Anunțul decesului a fost făcut, în direct, la Antena 3, de către directorul medical al unității medicale.

Scund, chel, clipind din ochii rotunzi deasupra zâmbetului tâmp – nici n-ai fi zis la o primă vedere că, dincolo de mască, se ascunde nu numai un talent actoricesc totuna cu perfecţiunea, ci şi o inteligenţă tăioasă, penetrantă, suprapusă peste o personalitate puternică, morală, intransigentă.

A fost genul de actor pe care – avându-l în trupă – devii abonat şi la o muncă de creaţie fascinantă, şi la cele mai imbatabile rezultate. Marin Moraru – care pentru atâţia dintre noi înseamnă „Monseur îi servit!”, dar şi Diderot din „Nepotul lui Rameau”… Marin Moraru, actorul nedespărţit de subtilitate şi rafinament pe toată gama – de la cea mai neobservată tresărire a colţului gurii, până la urlet…

< class="widget-highlighted">

Teatrul

Bucureştean get-beget, născut la data de 31 ianuarie, 1937, Marin Moraru şi-a dat examenul de diplomă cu Agamiţă Dandanache – absolvind I.A.T.C. „Ion Luca Caragiale” în 1961. A debutat apoi la Teatrul Tineretului (1961-1964) şi, după o perioadă petrecută în trupa Teatrului de Comedie (1965-1968), a cunoscut consacrarea la prestigiosul Lucia Sturdza Bulandra (1968-1971), după care s-a consolidat pentru multă vreme pe scena Naţionalului Bucureştean. De o modestie şi un bun-simţ pe măsura giganticei sale valori profesional-artistice, nu l-a interesat nici să ardă prematur etapele, nici să atingă celebritatea cu orice preţ, astfel că în primul deceniu de activitate a fost remarcat mai mult de publicul avizat al sălilor de teatru şi cinema, vulgul ahtiat după ertisment facil trecându-l uşor cu vederea.

A fost una dintre acele personalităţi fără de care arta, cultura, spiritualitatea românească în tot ce are ea mai esenţial, nu ar fi fost ceea ce este…

În timp ce juca erse roluri neînsemnate în filme – „Haiducii” (1965, Dinu Cocea), „Un film cu o fată fermecătoare” (1966, Lucian Bratu), „Maiorul şi moartea” (1967, Alexandru Boiangiu), „Răzbunarea haiducilor” (1986, Dinu Cocea), Marin Moraru urma o evoluţie scenică din ce în ce mai semnificativă, din care se mai reţin şi acum, după atâtea decenii, roluri ca acelea din „Umbra” (Evgheni Schwartz), „Troilus şi Cressida” (William Shakespeare), „Capul de răţoi” (G. Ciprian), „D’ale carnavalului” (Ion Luca Caragiale), „Nepotul lui Rameau” (Diderot), „Leonce şi Lena” (Georg Büchner), sau „Trei fraţi gemeni veneţieni” (A. Mattiuzzi). În perioada de la Bulandra, care poate fi numită cea mai densă şi fecundă din cariera marelui actor, un rol decisiv le-a revenit regizorilor Liviu Ciulei, Lucian Pintilie şi, mai ales, David Esrig, sub bagheta cărora Marin Moraru s-a dezvoltat pe toate planurile: al profunzimii de abordare, al multitudinii de mijloace expresive şi al disponibilităţii pentru un număr mereu crescând de genuri dramaturgice, stiluri scenice şi tipuri de personaje. A urmat, apoi, trecerea pe la Nottara (cu un incomparabil Andronic, din „Ultima oră”, de Mihail Sebastian), şi transferul la Teatrul Naţional, cu o schimbare de registru însemnată: trecerea la marile mijloace spaţiale şi tehnice de pe întâia scenă a ţării, o adevărată probă de foc prin care trec atâţia actori. Pentru mulţi, Naţionalul e un fel de vulcan abisal, care fascinează cu gloria arderii lui, dar poate absorbi şi devora până şi cele mai viguroase talente (câţi actori de mare viitor nu s-au plafonat acolo, specializându-se în rolişoare episodice şterse, pierdute în vastele decoruri şi distribuţii…)

Marin Moraru nu numai că n-a pierdut nimic din zdrobitoarea sa forţă de impact, ci chiar şi-a consolidat subtilitatea şi fineţea interpretativă, cu roluri ca Leon Schwartz („Un fluture pe lampă”, Paul Everac), Cezar Rupf („Romulus cel Mare”, Friedrich Dürenmatt), Max („Generoasa fundaţie”, Antonio Buero Vallejo), “Gaiţele” (Al. Kiriţescu), Tache Farfuridi (“O scrisoare pierdută”, Ion Luca Caragiale), Verde Împărat (“Harap Alb”, dramatizare de Răducu Iţcuş, după Ion Creangă), sau Estragon (“Aşteptându-l pe Godot”, de Samuel Beckett – punere în scenă coordonată de Grigore Gonţa, după caietele de regie ale lui David Esrig, care între timp alesese libertatea).

(4 View)

Un Share?
Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Linkedin
Share On Pinterest
Share On Reddit